Era o poveste in copilarie, in copilaria mea comunista, cum ca romanul de la tara, romanul simplu , romanul sarac, romanul cu bunul simt in vene, pleca din sat cu “pantofii de oras” in mana, incaltandu-i doar cand dadea de asfalt, odata iesit din mlastina drumurilor de tara.
Imaginea pe care mi-o creease atunci aceasta poveste astazi nu este o imagine de poveste , este o imagine contemporana, este o realitate pe care o traim, si pe care o s-o traim muuulti ani inainte, asfaltarile la scara nationala fiind doar povesti in discursurile conductorilor nostri dragi.
Poate o sa-ti vina sa rizi, dar asta chiar nu e poveste... Eu insami, copil crescut la tara, plecam in cizme de cauciuc pina la gara (care era undeva pe la vreo 4 km de sat) si incaltam "bocancii" buni (ca nu-mi permiteam sa-i stric si sa-i murdaresc prin puhoaiele de noroi de pe ulite). Si asta se intimpla prin '96. Tin minte ca atunci cind eram mai mici purtam mereu "cauciuci", cred ca gumari se mai numeau, dar la mine in sat toata lumea le spunea cauciuci si nimeni nu purta altceva. Si aveam cauciuci "de buni" si cauciuci "de fiecare zi". Eram ca un sat de chinezi in care toata lumea purta acelasi tip de pantofi ieftini si prosti, acelasi tip de haina matlasata, acelasi fes cu mot, aceeasi bluza din supraelastic... Era ciudat cumva sa vezi ca singura diferenta era doar de virsta...
RăspundețiȘtergere